De câteva zile trăiesc o adevărată dramă. Două perechi de ochi mici, două perechi de urechi mari și deschise, mă caută mereu și așteaptă de la mine să le dau răspunsuri. Copiii mei mă întreabă mut, tăcut cel mai adesea, mă întreabă din priviri, sau cu câte o vorbă pe care o aruncă într-o doară, poate-poate îi fac cumva să înțeleagă ceva din tot ce se întâmplă acum în țara lor. Cum adică trebuie să ieșim în stradă ca să susținem ceva de la sine înțeles? Cum adică, tot ce ne-ai învățat tu și mama și bunicii este, de fapt, aplicabil doar pentru unii? Cum adică, nu este obligatoriu să nu minți, să ai cinste, să muncești pe brânci pentru a-ți câștiga pâinea? Astea sunt reguli doar pentru ”putori” (așa îi numea o duduie pe toți cei care protestează), în timp ce pentru alții nu?
”Tati, tu zici mereu că nu trebuie să mințim, că trebuie să spunem mereu adevărul și să ne asumăm ceea ce facem și spunem. Zici întotdeauna că pentru a avea bani trebuie să muncim cinstit, să nu furăm, să nu înșelăm, să fim oameni de nădejde. Dar uite, nu toți sunt așa!” Și atunci încep să mă revolt. Încep să mă enervez pentru că vin acum unii care îmi sabotează tot efortul de a-mi crește corect copiii. Mă supără la culme că trebuie să justific în fața copiilor ceva ce era de la sine înțeles.
Vă spun acum că eu, ca o ”putoare” ordinară, știu că mă trezesc în fiecare dimineață cu noaptea’n cap și îmi iau lucrurile, mă urc în mașină și merg la muncă. Nu plec la postul călduț de prin cine știe ce instituție publică unde să mă fi ”băgat” vreun băiat deștept, colorat politic așa după cum o cer vremurile. Muncesc într-o multinațională, loc unde am intrat greu, după o selecție dură. Acolo, în multinațională, contează doar un singur lucru:competența. Așa că vă spun că plec adesea zi-lumină, plec uneori zile întregi acolo unde mă duce munca, plec lăsându-mi copiii cu lacrimi în ochi și cu multe întrebări și rugăminți. “De ce pleci tati? Când te întorci? Dar nu poți rămâne cu noi? Hai, nu te mai duce la muncă!” Ei spun asta deși, știu prea bine, că plec pentru că am ales întotdeauna munca cinstită, munca pe brânci. Știu că muncesc cu cinste pentru ei. La fel ca mine – tot ”putori” ordinare – sunt și colegii mei de serviciu și mulți dintre cei care protestează prin piețe în toată țara. Da, suntem putorile care fac zi de zi ceea ce spuneam mai sus. Da, suntem putorile care am ales cinstea, fraierii care, în loc să ne zbatem ”pe linie de partid” prin vreo firma de stat, am ales să muncim prin multinaționale, prin firmele private, prin companiile pe care cu sudoare le-am creat fără a da șpăgi nimănui.
Știți câți oameni cu școală sunt acolo, în piețe? Știți măcar ce fel de oameni sunt ”putorile” alea? Ei bine, sunt acolo oameni care au responsabilități uriașe; sunt manageri regionali de multinaționale, sunt manageri naționali ai unor companii din topul firmelor care dau de muncă românilor. Sunt acolo ”putori” care conduc afaceri ce aduc bugetului țării multe, foarte multe dintre procentele PIB-ului anual. Putorile care strigă prin piețe sunt cei pentru care este de la sine înțeles că NU TREBUIE SĂ FURI, CĂ NU TREBUIE SĂ ÎNȘELI, CĂ NU TREBUIE SĂ TE RIDICI DEASUPRA LEGII NICIODATĂ. Da, noi suntem putorile care muncim și protestăm pentru a susține niște valori care, altminteri, ar trebui să fie de la sine înțelese, acceptate, asumate de orice om cu cap, de orice om cu credință în Dumnezeu. Luați pe oricare dintre cei de care vă spun și, în același timp, luați-l pe vreun ”Iordache-altă întrebare” și treceți-i pe amândoi printr-un ciur, un proces de evaluare a cunoștințelor lor. Faceți nimic mai mult decât ceea ce face cu regularitate orice multinațională cu oamenii săi – Assessment Center – și veți vedea imediat cine e ”putoarea”.
Vă spun că eu am urât politica și nu am fost niciodată membru al vreunui partid politic. Am însă prieteni prin toate partidele. Acei membri de partid pe care eu îi cunosc sunt oameni onești, muncitori, oameni pe care îi respect. Da, chiar și de la PSD! Mă mândresc să am printre prietenii mei pesediști pentru care aș ridica oricând pălăria. Pentru ei mă doare să spun acum că îmi pare rău. Îmi pare rău pentru că trebuie să înghită ”ciocoiala” unui Dragnea și a șlehtei lui, știind totodată că partidul are înăuntrul lui valori adevărate, niciodată încurajate să iasă și niciodată ajutate să se impună. Sper că revolta ”putorilor” din piețe îi va atinge și îi va ridica și pe ei acolo, înăuntru.
Sper că episodul urât din zilele astea să fie ultima filă dintr-o zvâcnire a unei lumi care trebuie, până la urmă, să dispară. Știu sigur că nici la PSD cei mai mulți nu vor o Românie într-o zonă gri, nu vor o țară la limita valorilor care definesc orice civilizație adevărată.
