Poetul Toma George Maiorescu a primit Marele Premiu de Poezie al Francofoniei și al Societății Poeților Franţei pentru anul 2018.
Născut la Reşiţa, în 8 decembrie 1928, într-o familie de intelectuali, Toma George Maiorescu este licențiat în litere şi filosofie, cu studii la Universitatea din Cluj şi Bucureşti. Este poet, prozator, eseist, publicist şi profesor. A fost redactor-şef la Revista Contemporanul și redactor șef-adjunct la Revista România Pitorescă. A obținut numeroase premii de poezie, naționale și internaționale. În prezent, Toma George Maiorescu trăieşte în Los Angeles, Statele Unite ale Americii.
În informația de presă făcută publică de organizatori, se spune că premiul va fi conferit poetului român în luna iunie 2018, în România, de către vicepreşedintele Societății Poeților Franţei, Michel Bénard, în prezența delegatului pentru România, Manolita Dragomir Filimonescu. Data exactă şi locul de desfăşurare a festivităţii de premiere vor fi anunţate ulterior, însă, cel mai probabil evenimentul va avea loc la Reşiţa.
Redăm mai jos un fragment din articolul despre activitatea poetului Toma George Maiorescu publicat anul trecut de către Ioan Pop in revista Viața Românească:
„O imagine dintre cele mai ciudate prin caracterul său eteroclit, cu învecinări de formule discursive foarte diferite, după o evoluţie în zigzag, de la „proletcultism” la formule „avangardiste” reciclate în termenii civilizaţiei actuale, oferă poezia lui Toma George Maiorescu (n. 1928). Poetul a scris mult – are la activ vreo treizeci de volume, cu reeditări ce fac să interfereze etapele de creaţie, răsturnând cronologia şi propunând, pentru o relativă ordonare, organizarea tematică a textelor, pe bază de „obsesii fundamentale”. A început cu un titlu ce spune totul despre „tezismul” său iniţial: Lespezi pe un veac apus, 1947, sub semn „realist-socialist”, versificând pe temele date ale zilei, mai liber, totuşi, sub raport prozodic decât alţi confraţi, căci afişa un aspect de „reportaj” şi o colocvialitate de altă factură decât cea a scrisului dictat metronomic de cabinetele de partid, continuând să compună însă în cele vreo cinci cărţi următoare, tot la „comandă socială”, cu inserţii din biografia fostului student la un institut literar din Moscova (în Întoarcerea în patrie, 1952), apoi cu Ritmuri contemporane (1960), glosând liber, iarăşi, pe temele date pentru acasă barzilor vremii: se transmite ceea ce „partidul a spus”, se compun ode pentru Vladimir Ilici, mici reportaje retorice despre Reşiţa industrială natală şi pentru ”noua, sovietica sonată a lunii”, se condamnă crimele naziste, dar lasă urme şi călătoriile turistului pe mai multe meridiane (mai ales în poemele din Paşi peste ape, 1965).”
