Autostrăzile vestului, principale rute ce ar trebui să lege România de vestul Europei, sunt din nou în atenția noastră, după ce ministrul delegat pentru Proiecte de Infrastructură, Dan Şova, a anunţat că autostrada Nădlac-Sibiu, va fi finalizată până cel târziu în primăvara anului 2015. La rândul lui, premierul Victor Ponta a declarat într-o emisiune televizată că doreşte urgentarea încheierii procedurilor de licitare a lucrărilor pentru tronsonul de autostrada Timişoara – Lugoj şi cele trei tronsoane dintre Lugoj și Deva nealocate, dar nu poate face mai mult decât îi permite legea. Premierul a declarat că nici una dintre instituţiile implicate în licitaţii nu este dispusă să îşi asume răspunderea pentru semnarea actelor. Motivul? Scandalul legat de Romstrade şi autostrada Nădlac – Arad, unde fondurile europene au fost folosite în alte scopuri de patronul societăţii de construcţii, contractul fiind reziliat. Vă reamintim că licitaţiile pentru desemnarea câştigătorilor pentru tronsonul 2 din autostrada Timişoara – Lugoj, dar şi a celor trei tronsoane neacordate pentru Lugoj – Deva au fost organizate anul trecut, dar nici până acum nu sunt cunoscute firmele constructoare.
Bâlbâielile autorităților, frica generalizată de DNA, minusurile legislative dar și lipsa de responsabilitate asumată au făcut ca autostrăzile să rămână pe mai departe un simplu deziderat, asta în condițiile în care traficul este un coșmar pe marea majoritate a drumurilor românești. Până când voința politică va trece dincolo de niște emisiuni TV, iar inițiativele vor fi duse la capăt, indiferent de câte obstacole vor fi întâlnite, România va continua să viseze la autostrăzi, sperând de la an la an că ceva sau cineva le va construi totuși. Până atunci românii rămân cu traficul de coșmar, cu accidentele din ce în ce mai multe și mai grave de pe șoselele supraaglomerate și cu investițiile străine care se opresc la granițele țării din cauza lipsei infrastructurii.
Promisiunile tânărului ministru Șova pot fi privite, așadar, cu scepticism. De la promisiuni până la realitate este – așa cum bine știm – un drum extrem de anevoios și lung. Ce ne rămâne? Ei bine rămâne ceea ce am avut mai mereu: speranța. Speranța că măcar nepoții noștri vor circula pe ceea ce îndeobște numim drumuri civilizate.
