AcasăSTIRIInfernul lui DanTe: Oamenii care nu vor mai fi

Infernul lui DanTe: Oamenii care nu vor mai fi

Șase mese cu tăblii din pal melaminat așezate pe cadre metalice vopsite cu un bronz, care sărise pe alocuri, lăsând să se vadă fierul ruginit, au fost acoperite cu un material de draperie. Asta după ce au fost așezate în așa fel încât să formeze o masă ceva mai mare. În sală, 50-60 de scaune, așezate pe parchetul răcâit de vreme, vremuri și bocanci, erau ocupate. Oamenii așteptau cuminți, liniștiți începerea manifestărilor. Din când în când câte un oftat mai spărgea liniștea apăsătoare dinaintea momentului oficial.
Deșteaptă-te, române…
Ca la un semn sala a fost în picioare, nimeni nu a mai mișcat, Se puteau auzii respirațiile celor din jur. Multă liniște și respirații greoaie. S-au ținut discursuri, au fost omagiați, li s-a mulțumit și au fost priviți în ochi. Unii poate pentru ultima dată.
Au început să vorbească despre ei, despre cum au trăit, despre cum au muncit și se gândesc tot mai mult la cum vor muri. Ne-au ținut lecții, deși nu au dorit asta nicio clipă, despre ce înseamnă devotament, despre ce înseamnă iubirea de țară și despre respect. Vocile tremurânde au transmis mesaje puternice, penetrante, care vor dispărea odată cu ei. Pentru că este foarte greu să ne mai ridicăm la nivelul lor, asta dacă, desigur, ne vom propune vreodată acest lucru.
Hainele vechi, curate și atent îngrijite, protejate de molii cu naftalină băgată prin buzunare, arătau oameni aflați în apusul vieții. M-au frapat ochii lor. Te sfredeleau cu privirea, te introspectau să se asigure că nu ești cel care va întina ceea ce pentru el a reprezentat motivul de a muri dacă era nevoie.
Poveștile despre nopțile petrecute în geruri de -42 de grade Celsius, despre cum prietenii lor nu s-au mai sculat niciodată din somnul cărora i-au căzut pradă, despre cum făceau noaptea zi pentru a nu-și lăsa prietenii să adoarmă, știind că nu se vor mai trezi vreodată, despre nopțile de muncă îngrijindu-i pe cei suferinzi, despre felul cum se agățau de viață cu disperare m-au făcut să mă cutremur.
Deși le-a fost greu, au pierdut ceea ce nu vor mai recupera vreodată, veteranii de război plâng gândindu-se la război, dar nu ar ezita o clipă să plece iar pe front pentru apărarea țării. Îi uităm prea des, ne aducem aminte de ei prea rar, dar nu realizăm niciodată că pășim pe pământ românesc datorită lor.
Mai au puțin și vor dispărea dintre noi și vor duce cu ei principii, sentimente și idealuri. Unele, idealurile, nu au fost niciodată întrezărite de ei, dar asta nu i-a împiedicat să creadă în ele necondiționat. Nu s-au plâns, nu au cerut nimic, unii dintre ei au vorbit, dar toți au plâns…
Sunt convins că au fost oameni care știu sigur că nu vor mai prinde aniversarea de la anul. Se împuținează patrimoniul național al veteranilor în fiecare zi și devenim tot mai săraci.
Oamenii au plâns, au râs și, unii, ne-au arătat că avem motive să trăim frumos. O țară, o patrie, un soare și o familie – ROMÂNIA, țara pentru care ar fi gata și acum să moară pentru a o apăra – aceasta fiind moștenirea pe care ei ne-o lasă nouă.
Vă mulțumesc, chiar dacă sună al dracului de banal, și vă doresc să vi se îndeplinească visul, Învierea lui Hristos să trezească tot ce e mai frumos în noi ca nație.
Luni, e ziua lor, a veteranilor de război!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments

Adrian Negrila pe EXPONATUL LUNII IULIE LA MCDR
Gaina Constantin pe EXPONATUL LUNII IULIE LA MCDR
ce e prostia Regiunea Timis-Hateg? pe Regiunea Vest? Poate Timiș-Hațeg
anonimul pe Mircea-Molot
un cetatean responsabil pe Controale sanitare în şcoli
un cetatean responsabil pe Mostră de necivilizație la Banpotoc